duminică, 9 octombrie 2016

Cinstirea sfintelor moaste, clasa a 10 a




                       Cultul sfintelor moaste este strans legat de cultul sfintilor. Inainte de a ne intreba ce sunt sfintele moaste, ar trebui sa ne intrebam cine sunt sfintii? Sfintii sunt oameni ca si noi care au cautat sa se curateasca de pacate si de patimi prin tainele Bisericii, daruindu-si viata lui Dumnezeu. In urma multelor nevointe, in urma pocaintei si a smereniei aratate ei au castigat harul Sfantului Duh prin care au ramas intr-o comuniune continua cu Dumnezeu. Harul divin le-a sfintit si trupul si sufletul. Iata ce spune Sfantul Apostol Pavel: "Au nu stiti ca trupul vostru este locasul Duhului Sfant care locuieste in voi? ". (I Cor., 6, 19). Harul Duhului Sfant ramane in trupurile sfintilor si dupa moartea lor.
                        
                       Prin urmare, dupa cum afirma si parintele Constantin Coman: motivul pentru care Biserica cinsteşte sfintele moaşte nu este numai unul de ordin comemorativ, în amintirea martirilor sau a celorlalţi sfinţi ai Bisericii, ci pentru că moaştele sunt cu adevărat sfinţite, adică poartă pecetea dumnezeiescului, sunt purtătoare de har, întrucât s-au împărtăşit de slava şi puterea dumnezeiască”. Proslăvind sfintele moaşte pentru puterea minunată ce le-a fost dată de Dumnezeu, creştinul ortodox cinsteşte însăşi puterea dumnezeiască din ele.
                        
                       Menţinerea osemintelor sfinţilor în stare de incoruptibilitate este privită ca o arvună a nestricăciunii viitoare pe care o vor avea trupurile credincioşilor după înviere.
                        
                       Sfanta Scriptura ne spune despre minuni facute prin trupurile sfintilor in vremea vietuirii lor pamantesti, marturisind despre puterea ce o au in ele. Multi oameni se vindecau, numai atingandu-se de stergarele si de trupul apostolului Pavel (Fapte, 19, 11-12), iar altii, numai prin trecerea umbrei apostolului Petru peste ei (Fapte, 5, 15).

                       In Vechiul Testament, israelitii considerau intinate trupurile decedatilor pentru ca erau sub pacat si sub blestem.  Oricine se atingea de ele, devenea si el intinat, spurcat. Interesant este faptul ca nu toate trupurile erau considerate totusi spurcate. Astfel, trupul mort al lui Iosif n-a spurcat pe Moise cand acela l-a luat la sine in Egipt (Ies., 13, 19), cadavrul lui Elisei, proorocul, n-a spurcat pe cel care a fost asezat in mormant peste el, ci l-a inviat (IV Regi, 13, 20-21). Aceasta minune savarsita de moastele Sfantului Proroc Elisei dovedeşte că în trupul sfinţilor, chiar dacă în el nu mai este sufletul, se află o putere datorită faptului că sufletul lor drept a locuit atâţia ani în trup şi trupul a fost vreme îndelungată slujitor al sufletului“ (Sfântul Chiril al Ierusalimului, „Cateheze“, cateheza XVIII). Prin urmare, aici este vorba de un fapt miraculos, unic vetero-testamentar, care atesta prezenta puterii dumnezeiesti in trupul proorocului (chiar daca acesta murise).

                       In Testamentul Nou, trupurile neinsufletite ale crestinilor nu mai sunt spurcate, pentru ca ele sunt biserici sau locasuri ale Sfantului Duh (I Cor., 6, 19-20; 3, 16-17), si sunt curatite de blestemul care venea asupra lor. Prin urmare, ele nu mai spurca pe cei ce se ating de ele. Trupurile sfintilor sunt ingropate - ca si ale tuturor crestinilor - si numai acelea din ele care fac minuni sunt dezgropate si li se da o cinste deosebita, dar nu adorare, ca lui Dumnezeu. Prin aceasta cinstire ele nu sunt idolatrizate, caci a venera nu este acelasi lucru cu a idolatriza.

                       In Testamentul Vechi au fost ascunse moastele lui Moise - si poate ale altor drepti - pentru ca iudeii, intr-adevar fiind inclinati spre idolatrie, avandu-l, l-ar fi zeificat ca pe vitelul de aur (Ies. 32, 1 - 35; Deut., 9, 16) sau ca pe sarpele pe care il ridicase Moise in pustie. Pentru evitarea acestor rataciri, era bine sa ramana ascunse trupurile unor barbati sfinti si drepti, ca Moise, despre care, de altfel, stim ca insusi arhanghelul Mihail cauta sa nu-l lase in stapanirea diavolului (Iudei l, 9). Pe atunci, dupa cum am vazut, trupul mort era socotit ca necurat, caci inca nu sosise Hristos cu harul sau sfintitor si deci trupul omenesc era inca nerascumparat de sub stapanirea diavolului.

                       Inca de la inceputul crestinismului, ziua în care martirii primeau cununa muceniciei era socotită drept zi de naştere în împărăţia lui Dumnezeu şi era cinstită şi serbată la locul unde erau îngropate sfintele moaşte. Atunci când se reuşea să fie recuperate din mâinile persecutorilor, osemintele martirilor erau aşezate la un loc cuviincios, unde creştinii se adunau să serbeze acolo ziua martiriului şi unde, fără îndoială, săvârşeau Sfânta Liturghie. În epoca apostolică, nu numai trupul, ci şi hainele şi obiectele pe care le foloseau Sfinţii Apostoli erau cinstite şi mulţi bolnavi se tămăduiau numai la trecerea peste ei a umbrei trupului Sfinţilor Apostoli.

                       Mai ales după încetarea persecuţiilor, relicvele sfinţilor au fost căutate, dezgropate, duse cu veneraţie, mai cu seamă în metropole bisericeşti şi reşedinţe episcopale. De cele mai multe ori descoperirea sfintelor moaste se facea prin viziuni şi arătări ale duhurilor drepţilor. In urma dezgroparii se constata ca ele sunt neputrezite, izvoratoare de buna mireasma, uneori de mir si vindecatoare de boli sau izgonitoare de demoni. Tot în această vreme, întrucât de timpuriu bisericile se zideau mai ales pe mormintele martirilor, se împărţeau sfinte moaşte la toate bisericile spre a fi zidite în altarele lor.

                       Plecând de la această tradiţie, s-a impus rânduiala ca la temelia ridicării unei biserici să se aşeze sfinte moaşte. Iar suportul săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii este în mod obligatoriu Sfântul Antimis, care are încorporat o bucăţică minusculă de sfinte moaşte. Canonul 7 al Sinodului al VII-lea ecumenic interzicea sfinţirea bisericilor fără Sfinte moaşte puse în masa Sfântului Altar şi în antimis.

                       Exemplu: la basilica de la Niculitel intr-o cripta numita cripta-martyrium s-au descoperit 4 sfinti martirizati intre anii 369-372 in timpul persecutiilor dezlantuite de vizigoti contra crestinilor din aceasta zona a Imperiului. Sub aceasta cripta, s-a descoperit alta mai veche unde au fost gasiti alti 2 martiri ale caror nume nu s-a pastrat.

                       În centrele monahale de îndelungată tradiţie ale Răsăritului Ortodox – Sfântul Munte, Mănăstirea Sinai, Constantinopolul -, cele mai de preţ odoare ale mănăstirilor sunt sfintele moaşte. Astăzi, pelerinii români care merg la Sfântul Munte – şi sunt foarte mulţi – pot da mărturie despre cinstirea deosebită de care se bucură sfintele moaşte în mănăstirile atonite. În vremurile de restrişte din istoria republicii monahale atonite – multe şi grele -, monahii părăseau totul, dar sfintele moaşte le luau cu ei, ca pe cel mai de preţ lucru.

                       După despărţirea Bisericilor de Răsărit şi de Apus, numai Biserica de Răsărit a continuat cu consecvenţă cinstirea sfintelor moaşte, în timp ce în Biserica Apusului aceasta s-a redus mult, aproape până la dispariţie, ne obligă să reţinem cinstirea sfintelor moaşte ca pe o notă specifică a Răsăritului Ortodox, a spiritualităţii şi a învăţăturii sale de credinţă.

                       La bisericile unde se pastreaza sfinte moaste, crestinii vin in pelerinaje. S-a procedat deasemenea şi la transportarea moaştelor din loc în loc, pentru a se înlesni credincioşilor pioşi posibilitatea de a le cinsti după cuviinţă. Cinstirea sfintelor moaşte stă mărturie credinţei că şi trupul, deci materia, se împărtăşeşte şi se imprimă de harul dumnezeiesc, devenind după moarte, purtător de har dumnezeiesc. Acesta este motivul pentru care râvnesc atât de mult credincioşii să sărute şi să se atingă sau să fie în preajma sfintelor moaşte: credinţa profundă că se împărtăşesc de Dumnezeu Însuşi prin mijlocirea harului Său dumnezeiesc, de care s-au împărtăşit sfinţii şi trupurile lor.

                       Trebuie să facem o distincţie clară între Sfintele Moaşte, adică trupurile neputrezite ale unor sfinţi şi conservarea sau mumificarea unor trupuri. Şi unele şi altele sunt neputrezite. Se ştie că în cazul Sfintelor Moaşte nu contribuie nici un om la această stare, lucru dovedit şi de faptul că ele mai au unele calităţi pe care cele mumificate nu le au - un miros deosebit, o mireasmă divină şi sunt făcătoare de minuni. În timp ce mumificarea unor trupuri omeneşti este explicabilă fiindcă este mijlocită de oameni, Sfintele Moaşte depăşesc legile firii - nu omul contribuie la nestricăciunea lor, ci Dumnezeu.

                       La Damasc, În Siria, există impunătorul altar mănăstiresc de închinăciune al Sfântului Ioan Botezătorul, zidire care aparţine Împăratului Iustinian. De când arabii au pus stăpânire pe provincie (sec. al VIII-lea după Hristos), s-a transformat În moschee musulmană. Însă Într-un colţ al colosalului aşezământ există un minunat mausoleu, lucrat artistic şi destul de mare. Este vorba despre mormântul preacinstitului cap al Botezătorului. Vrând-nevrând, arabii au fost nevoiţi să-I păstreze şi să-I acopere cu un baldachin foarte scump şi să-I Împodobească cu aur. Când musulmanii au prefăcut Biserica În geamie, s-au atins şi de mormânt. Dar s-au Îngrozit deoarece la prima lovitură de lopată a Început să iasă de acolo sânge cald, care a continuat să curgă timp de mai multe zile şi nopţi. Nu se mai oprea. Plini de panică, arabii au cerut să se facă rugăciuni de către patriarhul creştin. Acesta, cu tot soborul bisericesc al Damascului, a făcut timp de trei zile procesiune În jurul mormântului, până când Într-a treia zi s-a oprit sângele. O inscriptie specială cu litere arabe de aur, pusă deasupra acestui loc sfânt, relatează Întâmplarea cutremurătoare. Până astăzi, lumea musulmană preacinsteşte mormântul Înaintemergătorului şi, În acelaşi timp, se teme de el, nu Îndrăzneşte să se apropie de el.
                        
                       În Biserica noastră, cinstirea sfintelor moaşte se face prin:
· zidirea sfintelor altare ale bisericilor pe moaştele sfinţilor,
· închinarea, atingerea şi sărutarea sfintelor moaşte;
· organizarea de pelerinaje la locurile unde se află sfinte moaşte;
· procesiune cu sfintele moaşte, pentru anumite trebuinţe (pentru ploaie, la vreme de mari necazuri);
· instituirea unor zile de sărbătoare în amintirea găsirii sau mutării moaştelor unor sfinţi


Textul de mai sus il gasiti aici:

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

 
Design by Wordpress Theme | Bloggerized by Free Blogger Templates | Best Buy Printable Coupons